A venit zapada, pe care atat mi-am dorit-o… A venit cu cadouri (de-alea frumoase, pe care le faci ca sa ii luminezi ziua cuiva sau ca sa transmiti un mesaj, nu cu o ocazie anume, de-alea din suflet) si a venit cu invitatii la bulgareala si la facut oameni de zapada fara nas (cica morcovu e comestibil si nu trebuie irosit). A mai venit cu raceala, cu somaj si evident cu un trafic minunat! )

Io cred ca bucurestenii cand vad ca ninge isi iau masina si pleaca sa se plimbe prin oras ca sa admire peisaju, pentru ca altfel nu imi pot imagina blocajul general care era ieri in mijlocu zilei! Ca sa nu mai zic ca daca stai tu la caldurica, cu nasu sub plapuma si ai frigideru gol ti-ai luat teapa… I-am sunat pe baietii de la Trenta sa-mi aduca si mie o pizza. La adresa respectiva aduc cam in 30 de minute intr-o zi normala, dar am fost informata ca va ajunge in 2 ore. Ok, foame mare, lene mare, ne gasim cu ce sa ne distragem atentia 2 ore… si trec 3… si trec 4… si dupa 4 ore si ceva suna tanti de la Trenta “In legatura cu comanda, acum pleaca inspre dvs. E ok?” Nu, nu e ok! Si am anulat… si am mai stat moarta de foame pana mai pe seara.

Dar imi place sa scot nasu pe geam si sa simt miros de iarna si de frig. Si imi place sa ma astepte mama acasa cu ciorba aburinda si tuica fiarta cu mult piper. Si imi place ca nu sunt singura in toata nebunia asta. Citeam posturi mai vechi de pe blog si mi-au picat ochii pe o dorinta arzatoare pe care mi-am exprimat-o prin iulie… “Vreau sa zambesc cum o fac doar cand evadez in lumea mea”. Acum zambesc…

… “vin sarbatorile, vin sarbatorile” Coca Cola commercial shit.

Si nu stiu daca sa imi para bine ca nu voi vedea ghetute pline cu cadouri in seara asta si voi uita ca sunt singura si voi considera seara asta ca pe o zi oarecare sau sa fiu trista ca s-a dus sentimentul sarbatorilor. I hate being a Grinch, dar nu simt mirosul iernii si al brazilor, nu vreau sa cumpar globulete si beteala, nu vreau cozonac si sarmale, pentru ca totul imi aduce aminte de planuri facute in alta casa si cu un om cu care mai impart doar amintiri.

Mama mereu imi zicea sa imi pregatesc ghetutele ca in seara asta vine Mos Nicolae. Mereu ma intrebam de ce nu vine el vara, ca perioada aia e mai lipsita de sarbatori si cadouri Si imi scoteam toti pantofii, de la cizme, ghete pana la sandale si papuci si vroiam sa gasesc ceva in fiecare. Cel mai dragut a fost cand s-a chinuit “Mosul” sa gaseasca si sa imbrace in celofan un bat suficient de lung incat sa se intinda pe tot sirul meu impresionant de incaltari. Si anul acesta ar fi trebuit sa fie primul an in care mi-as fi dorit sa fiu surprinsa, sa nu ma pregatesc, dar sa gasesc cate ceva dimineata in fiecare pantof care oricum statea aruncat pe holul de la intrare…

E un gol imens cand vin sarbatorile si cel mai drag companion nu mai e. Si ma duc iar cu gandul la Craciunul care se apropie prea repede… La omul cu care impodobeam bradu si mutam ingerasul meu auriu de 100 de ori pana gaseam acel unghi perfect. Un om care poate nu era mare fan al sarbatorilor, dar care vibra si se bucura odata cu mine la fiecare cadou, la fiecare zambet, pentru ca de sarbatori eram ca un copil.

Astept zapada sa ma inveseleasca…

Am descoperit ca oboseala poate nu ma opreste din a intreprinde diverse actiuni, dar imi afecteaza neuronul. Nu mai am cheful, imaginatia si vocabularul pentru a scrie posturi noi ori de cate ori as simti nevoia. De bune, de rele, de de toate si de toti. Imi aduc aminte de perlele pe care le debitam pe vremea LDC… Inca pot sa ma “mandresc” cu faptul ca jumatate din vizitatorii mei sunt cei care ajung de pe google cautand e buna tigaia dry cooker? sau aparate fitness top shop. Si sunteti multi. Just to make it clear: NU! )

Si a scrie era modalitatea prin care imi descarcam toti nervii si toate frustrarile pe tastatura. Acum ar fi fix momentul ala in care ar fi trebui sa pun si trei posturi pe zi, ca oricum altceva nu am in ordinea de zi, sa plang si sa ma dau cu curu de pamant, sa tip si sa iau extraverale. Totusi sunt uimitor de calma si impacata. As vrea sa pot lega niste idei coerente despre starea mea actuala… Io insa sunt brainless, dorm pana si in parc pe banca, alerg veverite si fac o “minunata” impresie mandrindu-ma cu sosetele cu degetele si certandu-ma cu mancarea din farfurie care parca fuge de mine. Per total ma port ca un copil tembel. 

As avea totusi nevoie de un concediu. Nu ca sa ma odihnesc, ci ca sa simt ca am timp pentru mine. Mi-ar placea macar pentru o perioada sa nu imi trebuiasca sa dorm, sa am insomnii de care sa ma bucur. Stiu ca suna stupid, dar de ce are ziua doar 24 de ore? 

In aceasta idee… totul trece.

Oamenii obsedati de munca si cu idei predefinite despre viitor ma obosesc si ma deprima. Genul de viata monotona care nu-ti permite o iesire in parc, un film sau un restaurant dupa munca, pentru ca e in timpul saptamanii, pentru ca maine mergem din nou la biroul nostru mic si inghesuit, pentru ca e mai usor sa fi o leguma. Oamenii care au senzatia ca semneaza un contract cu viata, si ca daca renunta la 10-15 ani din viata vor ajunge sa aibe tot ce isi doresc, dar uita ca doar una dintre cele doua parti implicate a semnat contractul. Vesnic stresati, frustrati, obositi, a caror viata s-ar termina daca nu s-ar intampla totul exact cum si-au planuit.

Incepand cu o farama de realitate si continuand cu un vis frumos, pot spune   ca si eu mi-as dori sa lucrez doar cand si daca vreau, sa imi pot lua concediu de oricate ori pe an, ca timpul sa-mi permita sa ma mulez mereu pe programul prietenilor si sa-i vad zilnic, dar daca nu e o optiune “reala”, macar o parte din toate vreau sa fac. Vreau sa am zile in care sa lucrez la ce-mi place, sa simt briza de libertate de concediu in cat mai multe weekenduri, sa dau macar telefoane celor de care imi e dor si sa cunosc oameni noi la o bere dupa munca.

Pentru ca this is my life, and it’s ending one minute at a time.

O broasca pusa intr-un recipient cu apa din lacul ei nu se misca daca lichidul incepe sa se incalzeasca. Broasca nu reactioneaza la marirea treptata a temperaturii, la schimbarile din mediul ei, si moare cand apa fierbe. O broasca aruncata in apa fierbinte sare imediat afara. Pe jumatate oparita, dar vie…

In mintea mea blonda, eu cica m-am bucurt de ultimele zile de vacanta, cum de trei saptamani fac parte din clasa muncitoare (statut cu care sincer nu m-am impacat niciodata prea bine). Si mi-am omorat timpul uitandu-ma 24/7 la Ghost Whisperer. Avantajul e ca anumite persoane simt nevoia de a ma scoate din starea de brain wash dragging me prin orice local am chef, asa ca profit din plin.

M-am incapatanat o perioada sa merg La Mama pentru ca e aproape si sunt comoda, chiar si pentru mancare. Am mai fost la cel din Piata Alba Iulia, unde am fost dezamagita de mancare, dar foarte incantata de local si atmosfera. Asa ca am zis sa incerc in zona Stefan cel Mare, ca poate a fost one time error. Cum intri te izbeste mirosu greu de la toaletele de langa intrare. Uimitor e ca fix cu ce se mandresc cel mai mult – mancarurile gatite ca la mama acasa – sunt cele mai neinspirate si necondimentate. Aparent ma’sa bucatarului gatea foarte naspa. Al doilea restaurant, aceeasi dezamagire, cut it off my list.

Spre norocul comoditatii mele s-a deschis un restaurat in apropiere, langa Perla, bulgaresc, Balcic. Cum istoria orasului vechi imi e cunoscuta din discutiile cu bunica mea (nascuta in apropiere) stiu ca zona era impanzita de romani, bulgari si turci. Cum pe meniul restaurantului se gasesc o serie de sortimente de kebab, banuiesc influentele. Local placut, inafara de o anumita zona de pe terasa unde in functie de briza se simte un puternic miros de mancare de caine de la magazinul de langa Carnea de miel e foarte proaspata si minunat condimentata,  dar cartofii sunt mereu reincalziti, iar baclavaua e cumparata de la supermarket. I have to give the place some credit fiind singurul local pe al cauri meniu am gasit cap de miel.

Un local care m-a fascinat este Burebista. E in spatele hotelului Intercontinental, au preturi un pic peste mediu, o servire excelenta si o mancare divina, chiar si vanatul. Pentru atmosfera va recomand terasa dupa ora 10 si lautarii cu “corazon” si Conservator.

And I’m going dancing tonight asa ca o sa mai am de povestit…

Am inceput postul asta in realitate in prima zi de concediu (imi suna a cacat de cuvant romanesc comunist), but it was all in my head until now. Dar nu am avut chef si acum nu prea mai am tigari ca sa stau sa-mi aleg poetic cuvintele. Dar de fapt nu stiu cui dracu ii pasa. Oricum din trei fraze doua deja contin cuvinte not-appropriate si una e jumate in engleza. Imi aduc aminte ca atunci cand scriam primele posturi tineam la un continut frumos si corect, doar in romana curata, dar acum simt nevoia sa ma exprim fara sens, cum spune o nou descoperita perla Coaie, pula mea, pizda frate! (propozitie, if you can call it like that, care are chiar un sens, daca va vine sa credeti).

Si am ajuns io in Vama, al multelea an la rand, de data asta nu entuziasmata, ci inspaimantata de gandul Ce dracu gasesc acolo? Ar putea trece un zid cat Marele Zid Chinezesc care sa desparta plaja in doua in timpul weekend-ului, ca oricum nu pare a imagine logica si inchegata. Dinspre Stuf inspre 2Mai pare cunoscut, iar inspre bulgari s-a creat o comunitate inchegata de idioti, de unde numele de Vamaia. Nu intru in polologhia s-a stricat Vama, ca n-are sens. Just wanted to inform you de la locul faptei ca, in ciuda unor oameni cu bani care vor sa profite de pe urma comercializarii si care au facut-o cu pula nu cu capul, am avut parte de niste zile exact cum mi-am dorit. Imi pare rau doar ca dupa un an de dor n-am mai avut ocazia sa-l aud pe Bolek cantand si ca El Comandante si-a pierdut o parte din farmec odata cu el.

Ah, da… si am vazut doi tarani la varsta a treia, parca scosi dintr-un tablou tip “La seceris”, stand linistiti si savurand un rachiu La Pirati

Zilele trecute am avut si o sedinta foto, behind the camera, cu noua mea mascota. Mi-am pus in cap sa creez brand pentru Fimostuff si sa il leg de imaginea unei creatii unice pe piata handmade, dar sa fie si ceva care sa ma reprezinte. Problema e ca sunt inca la inceput de drum si inca arata ca o jucarie mai mult decat ca un accesoriu, but it’s mine. Este vorba de un robotel albastru metalizat, cu o cravata rosie si cu o geanta diplomat, simbolul angajatului corporatist, indreptandu-si un pistol spre tampla. Promit o poza cat de curand si poate intre timp ii gasesc si un nume.

Si atunci cand nu poti sa dormi de prea multe ganduri, esti frustrat si ai atatea regrete, vezi cum ai inceput sa-ti pavezi singur drumul that takes you to a dead end, desi toata viata ai sperat ca o sa fi ca Dorothy and take the yellow brick road…

Daca as putea reda in cuvinte toate imaginile care imi zboara prin minte as fi putut fi scriitoare. Mi-ar fi placut. Nu mi-as mai simti gandurile atat de apasatoare si visele atat de palpabile. As avea un top de hartie si o duzina de pixuri sa visez in fiecare zi si noaptea as putea sa dorm.

Am crescut intr-un apartament de bloc ticsit de carti si dulapuri imense pline de haine ale unor oameni pe care nu am apucat sa-i cunosc. Ma fascinau pentru ca apartineau altei lumi. Bijuterii, costume, blanuri, cravate de matase, pantofi de lac si evantaie. Un aer de vechi combinat cu trosnit de mobila si scartait de parchet si o femeie care spera sa regaseasca in asta o dovada ca inca ii mai sunt aproape cei pe care i-a iubit, toate au trezit tot felul de fantome si povesti in capul unui copil.

Si acum aproape 10 ani, singura persoana prezenta constant in viata mea a devenit si ea parte din lumea pe care si-a creat-o, incapabil fizic de a o mai parasi. Si de atunci am acelasi vis.

Intru in casa si totul e ca acum doua decenii, doar ca ea se simte rau, ca acum. E slaba, palida, nu se poate misca si nu poate avea grija de ea insasi. I se vad mai evidente decat in realitate urmele operatiei. Aud pasi si parchet scartaind. Pentru mine e o atmosfera cunoscuta, dar ea nu mai gaseste alinare si familiaritate in ceea ce o inconjoara. Mereu simte ca aici nu mai e locul ei si se teme sa nu fie straini in casa. Impinsa de o frica aproape paranoica, ma pune sa verific camerele, sa inchid geamurile si sa trag draperiile. Si azi la fel, pentru ca vede o umbra plimbandu-se in dormitor. Pentru prima data o vad si eu. Imi tremura picioarele, dar ma duc impinsa de o ciudata curiozitate…

Si vad o femeie frumoasa, cu parul alb, zvelta si delicata, cu degetele atat de flexibile, pudrandu-si fata. O privesc stand in fata oglinzii, admirandu-se, purtand haine pe care le cunosc, bijuterii care imi sunt atat de dragi si emanand acelasi miros de lapte de corp cu care am crescut. E tot ea, o alta ea, ea cum ar fi meritat sa fie. Se intoarce, imi zambeste si dispare in spatele perdelelor ce ascund dulapul.

E o lume de care am fugit. Acum arunc tot ce nu imi foloseste, locuiesc intr-o casa in care nu am dulapuri si in care nici un zgomot nu se aude de trafic. Acasa nu mai miroase a nimic si parca sunt singura. Nu mai e nimic sa-mi starneasca imaginatia.

Si povestea poate nu e fascinanta, pentru ca ea nu are nasturi in loc de ochi, nu exista personaje negative si nici copii curajosi care invata din greseli. E doar un regret, o fantoma, un vis a ceea ce ar fi putut fi daca…

Dar e ultima zi in care mai pot scrie pentru licenta si in care mai fac mici ajustari si asezari in pagina, chestii de-alea de detaliu care imi iau ore intregi. Asta  pe langa faptul ca inca nu am concluzii. Si problema e ca nu stiu ce trebuie sa fac, nu inteleg ce trebuie modificat. Tema pentru acasa, in cazul in care pana la noapte doriti sa ma ajutati, spune-ti-mi daca intelegeti voi ce trebuie sa modific…

Chestia aia din stanga, da….

Prietenia autentica inseamna egalitate si mai jos trei sticle de bere egale… Sa inteleg ca daca voi cumpara Tuborg risc sa iau niste sticle mai mici si altele mai mari la acelasi pret, in functie de cum imi e norocul. Sau era un mod mai subtil de a spune ca nu au bani pentru a imbutelia bere la sticle de 0,33 asa ca ai o singura optiune. Cu ce m-ar face pe mine un asemenea slogan sa cumpar Ciuc? Sau macar sa tin dracului minte diferenta dintre Ciuc si Ciucas? Si evident pentru un mesaj atat de profund ai nevoie de un afis cat juma de bloc. Probabil l-au concediat pe baiatu cu idei de la departamentul Facut sloganuri ca sa poata inchiria spatiul de expunere.

Intr-un fel e mai linistitor sa vin seara la tigara pe balcon si sa vad o poza mare cu multa bere, decat reclama de luna trecuta cu tratament pentru dureri si fisuri anale.

Asta ar fi alta chestie. De ce accepta oamenii sa li se puna afise in dreptul geamurilor? Cati bani ar trebui sa primesti pe luna ca sa fi de acord ca dupa ce ca traiesti in jegul asta de Bucuresti sa ti se ia si lumina si peisajul de la geamuri, ca sa vezi spatele unui panou? As accepta daca mi-ar da o casa in alta parte Ar fi dragut ca spatele panoului noaptea cand e luminat sa fie asa semi-transparent. Asta inseamna ca cineva, timp de o luna sau mai bine, cand intra in dormitor vedea mare pe geam FISURI ANALE.

Idei de 2 dimineata.