In mintea mea blonda, eu cica m-am bucurt de ultimele zile de vacanta, cum de trei saptamani fac parte din clasa muncitoare (statut cu care sincer nu m-am impacat niciodata prea bine). Si mi-am omorat timpul uitandu-ma 24/7 la Ghost Whisperer. Avantajul e ca anumite persoane simt nevoia de a ma scoate din starea de brain wash dragging me prin orice local am chef, asa ca profit din plin.

M-am incapatanat o perioada sa merg La Mama pentru ca e aproape si sunt comoda, chiar si pentru mancare. Am mai fost la cel din Piata Alba Iulia, unde am fost dezamagita de mancare, dar foarte incantata de local si atmosfera. Asa ca am zis sa incerc in zona Stefan cel Mare, ca poate a fost one time error. Cum intri te izbeste mirosu greu de la toaletele de langa intrare. Uimitor e ca fix cu ce se mandresc cel mai mult – mancarurile gatite ca la mama acasa – sunt cele mai neinspirate si necondimentate. Aparent ma’sa bucatarului gatea foarte naspa. Al doilea restaurant, aceeasi dezamagire, cut it off my list.

Spre norocul comoditatii mele s-a deschis un restaurat in apropiere, langa Perla, bulgaresc, Balcic. Cum istoria orasului vechi imi e cunoscuta din discutiile cu bunica mea (nascuta in apropiere) stiu ca zona era impanzita de romani, bulgari si turci. Cum pe meniul restaurantului se gasesc o serie de sortimente de kebab, banuiesc influentele. Local placut, inafara de o anumita zona de pe terasa unde in functie de briza se simte un puternic miros de mancare de caine de la magazinul de langa Carnea de miel e foarte proaspata si minunat condimentata,  dar cartofii sunt mereu reincalziti, iar baclavaua e cumparata de la supermarket. I have to give the place some credit fiind singurul local pe al cauri meniu am gasit cap de miel.

Un local care m-a fascinat este Burebista. E in spatele hotelului Intercontinental, au preturi un pic peste mediu, o servire excelenta si o mancare divina, chiar si vanatul. Pentru atmosfera va recomand terasa dupa ora 10 si lautarii cu “corazon” si Conservator.

And I’m going dancing tonight asa ca o sa mai am de povestit…

N-am insomnii, n-am stres, n-am ganduri negre, n-am neuroni prea multi, stau lejer si nu se iau la bataie, dorm linistiti, n-am probleme si nici griji. Totu e roz si sunt fericita in postura mea de copil. Ies pe strada cu zambetul pe buze si vad o raza de … ceva in ochii fiecaruia. Azi insa nu a fost asa…

Azi toti oamenii mi s-au parut urati, tristi, obositi. Doar daca respiri, mergi pana la munca si dupa te inchizi intre patru pereti nu inseamna ca esti viu. Asa mi se pareau toti. Dar daca mergi la munca si 10 ore/zi nu inseamna ca n-ai viata. Din astia inca n-am vazut.

Bucurestiul meu azi… Taranci iesite la promenada pe bulevard, prea grase si mergand fix pe mijlocul drumului, leganandu-si al dracului de lent fustele trei sferturi inflorate. Mosi nespalati, cu burta pana la genunchi si cu curelele trase pana in gat sa le fie sprijin. Fufe polisate cu prea mult fon de ten si cu limbaj academic, da fata? Ca ele e provinciale jmechere venite la facultate la oras. Baietei abia trecuti prin pubertate, umflati cu pompa, dar cu aere de skateri sau cocalari metrosedxuali.

Azi sunt un pitic mic si negru care fumega si se uita urat. Daca ma vedeti, nu ma salutati…

Cica a venit primavara. E sezonu ala dubios in care pe unii ii vezi cu caciuli si cu fular si pe altele in sandale de vara, in geci sau maiouri, cand dimineata bate un vant rece, iar in timpul zilei deschizi geamurile ca sa intre caldura, nu de alta dar blocurile comuniste din caramida tin a dracu de bine frigu de peste iarna si caldura din calorifere a migrat spre tari mai infrigurate. Infloresc pomii si totusi te astepti sa mai ninga putin. Si miroase, peste tot, sunt sute de arome, fiecare aducand o amintire, o imagine, un gest sau o persoana. Cand privesc in urma totul was fun while it lasted, dar parfumul din jur imi trezeste parca vise.

Azi de exemplu treceam pe langa zona de la Piata Sudului unde mancam cu multi ani in urma inghetata de prune la vafa. Acum e numai iarba si un barbat care doarme infofolit in niste paturi. In timpul zilei vinde carti si reviste. M- izbit mirosul de pagini ingalbenite si rasfoite de atatea ori inainte si am avut brusc trairea si imaginea vizitei pe care am facut-o la Paris. Ce ciudat si fara sens… Mirosul de primavara imi aduce aminte de copilarie, de zilele cand furam corcoduse, serile cand ne jucam sotron si elasticul si noptile petrecute pe balcon facand baloane imeeeeense din sampon amestecat cu apa. Am zile cand nu fumez numai ca sa pot sa ma bucur de mirosul aerului.

In Bucuresti nu exista acea stabilitate, monotonie care uneori imi place. E un oras care se schimba in functie de regim politic, de razboaie, de evolutie, de investitii si de interese. As fi vrut sa pot numi acasa o zona care sa nu fie alterata de trecerea timpului, o zona mai naturala, mai fireasca. Poate de-asta lipsa notiunii de timp din propria casa ma linisteste. Aceeasi mobila din lemn masiv facuta acum o suta de ani, aceeasi canapea pe care dorm si pe care au dormit si altii ianinte sa ma nasc eu, aceleasi parchet la care daca stii pe ce stinghii sa calci nu scartaie, acelasi miros cunoscut cand in holul de la intrare. Miroase a mama. Asta sunt, asta imi doresc sincer, macar acasa sa simt ca timpul sta pe loc, ca nu exista viteza cu care se schimba lumea. As vrea sa mai am in fata scarii blocului cei doi braduti aplecati, ca o arcada in forma de inima. Mereu m-au fascinat.

Deci asta e Bucurestiul pe care il stiu, cu parcuri, scoli, baruri, statii de metrou si linia lu’ 312.

Poate mi-ar fi placut Perfume daca sfarsitul nu ar fi inclus acte de canibalism.

Nu trebuie sa fi critic culinar ca sa ai o parere despre mancare, ci doar gurmand. Nu trebuie sa fi masterand in jurnalism ca sa iti poti exprima parerea si sa fi luat in seama, trebuie doar sa iubesti tastele si cuvintele. Dar trebuie sa fi critic culinar si jurnalist ca sa te si plateasca cineva pentru parerile tale. Momentan n-am ajuns in punctul acela, asa ca scriu de dragul de a scrie.

Dar Bucurestiul este al nostru si e plin de contraste. Pentru mizeria de pe jos compenseaza cladirile impunatoare, bordurile lucioase te fac sa-ti iei ochii de la gropile adanci, poti sa vezi stiluri vestimentale unice si totusi personalitati atat de sterse. Si sub aceasta influenta a luat nastere un local care promoveaza atitudini capitaliste in imagini comuniste. Cum vine asta? Vine ca nuca in perete si ca muzica rock intr-un restaurant cu pretentii, adica vine de minune!

Si asa am ajuns sa fac rezervare la Scinteia. Pentru doua persoane, dar la primul nivel (vazusem io poze si mi se parea mai interesanta atmosfera). Unde? Pai iei 34 pana dupa Iancului si dupa mergi putin pe vant si ploaie inspre Foisor… undeva pe dreapta. Prima impresie foarte buna, probabil asa ar fi ramas, dar… m-am trezit la etaj, langa un grup foare galagios de oameni semi-beti sau manga, in functie de posibilitatile financiare probabil. Si am obiectat. Raspunsul sec Jos avem doar mese pentru 4 persoane sau mai mult. Nu puteam ocupa o masa de 4 pentru 2. Poftim?!? In fine, m-am adaptat. Impulsul initial de a ma ridica si a pleca de oftica a fost curmat de stomacul care plangea si care altfel s-ar fi intors trist acasa si ar mai fi rabdat o ora dupa o comanda la pizza.

Urechile mele s-au indreptat spre muzica. Rock! Dupa a venit si chelnerul… un nene foarte de treaba in blugi, tricou si plin de tatuaje, dar cu ochelari si cu o atitudine interesanta (ca tot vorbeam de contraste). Incepusem sa ma mai destind. Piesa de rezistenta din meniu: parizer pe ziar. Am bufnit in ras. Preturi decente si mancare buna, papanasi excelenti (sau poate doar muream io de pofta?) si un loc unde, privind in mod obiectiv lucrurile, te-ai putea intoarce.

Se vrea o bucata de istorie, e o idee noua, e un decor si o atmosfera care te atrag cumva si totusi au ca fundatie o supraexploatare a unei perioade si asa dezbatuta in toate directiile si din toate pozitiile. Un cliseu iesit din tipare…