Un top de hartie si o duzina de pixuri sa visez

Daca as putea reda in cuvinte toate imaginile care imi zboara prin minte as fi putut fi scriitoare. Mi-ar fi placut. Nu mi-as mai simti gandurile atat de apasatoare si visele atat de palpabile. As avea un top de hartie si o duzina de pixuri sa visez in fiecare zi si noaptea as putea sa dorm.

Am crescut intr-un apartament de bloc ticsit de carti si dulapuri imense pline de haine ale unor oameni pe care nu am apucat sa-i cunosc. Ma fascinau pentru ca apartineau altei lumi. Bijuterii, costume, blanuri, cravate de matase, pantofi de lac si evantaie. Un aer de vechi combinat cu trosnit de mobila si scartait de parchet si o femeie care spera sa regaseasca in asta o dovada ca inca ii mai sunt aproape cei pe care i-a iubit, toate au trezit tot felul de fantome si povesti in capul unui copil.

Si acum aproape 10 ani, singura persoana prezenta constant in viata mea a devenit si ea parte din lumea pe care si-a creat-o, incapabil fizic de a o mai parasi. Si de atunci am acelasi vis.

Intru in casa si totul e ca acum doua decenii, doar ca ea se simte rau, ca acum. E slaba, palida, nu se poate misca si nu poate avea grija de ea insasi. I se vad mai evidente decat in realitate urmele operatiei. Aud pasi si parchet scartaind. Pentru mine e o atmosfera cunoscuta, dar ea nu mai gaseste alinare si familiaritate in ceea ce o inconjoara. Mereu simte ca aici nu mai e locul ei si se teme sa nu fie straini in casa. Impinsa de o frica aproape paranoica, ma pune sa verific camerele, sa inchid geamurile si sa trag draperiile. Si azi la fel, pentru ca vede o umbra plimbandu-se in dormitor. Pentru prima data o vad si eu. Imi tremura picioarele, dar ma duc impinsa de o ciudata curiozitate…

Si vad o femeie frumoasa, cu parul alb, zvelta si delicata, cu degetele atat de flexibile, pudrandu-si fata. O privesc stand in fata oglinzii, admirandu-se, purtand haine pe care le cunosc, bijuterii care imi sunt atat de dragi si emanand acelasi miros de lapte de corp cu care am crescut. E tot ea, o alta ea, ea cum ar fi meritat sa fie. Se intoarce, imi zambeste si dispare in spatele perdelelor ce ascund dulapul.

E o lume de care am fugit. Acum arunc tot ce nu imi foloseste, locuiesc intr-o casa in care nu am dulapuri si in care nici un zgomot nu se aude de trafic. Acasa nu mai miroase a nimic si parca sunt singura. Nu mai e nimic sa-mi starneasca imaginatia.

Si povestea poate nu e fascinanta, pentru ca ea nu are nasturi in loc de ochi, nu exista personaje negative si nici copii curajosi care invata din greseli. E doar un regret, o fantoma, un vis a ceea ce ar fi putut fi daca…