Isi arunca palaria si haina servitorului care astepta in hol si se indrepta spre scaunul gol din dreapta mea.
- Ai asteptat multa vreme? ma intreba.
- Doi ani si trei luni.
Isi umplu paharul din carafa de alaturi.
- In ianuarie ‘46 mi-am calcat cuvantul fata de tine. Te-am parasit intr-o dimineata, spunand ca ma voi intoarce ca sa luam pranzul. Din nenorocire, Printul de Wales a dorit altfel. Ma voi despagubi pentru asta, maine.
Isi ridica paharul si-l goli intr-o inghititura, apoi intinse mana dupa mana mea, pe care o tinu stransa deasupra mesei.
- Multumesc lui Dumnezeu, zise el, pentru femeia careia nu-i pasa de punctualitate!
Pentru cei ce stiu sa accepte distanta, sa se simta iubiti si pentru care nu conteaza cat timp a trecut.
