Dupa ce de dimineata am vazut 4 preoti dandu-se cu telescaunul si sfintind o partie, deja nici o supersitie si traditie din tara asta, oricat de stupida ar suna, n-ar trebui sa ma surprinda. Si totusi…
Asa ca dupa ce ca stai cu mortu pe masa si toata casa miroase a lumanari, nici n-ai voie sa duci gunoiu sau sa speli rufe… Toata lumea sta in bucatarie, unde fumul de tigara si aburii de cafea ii tai cu cutitu. Si-ti trebuie monede, multe monede, sa aibe preotu ce sa arunce in intersectii… o.O
Si toata lumea isi face griji sa cumpere ce-i placea sa manance si sa bea saracului om si fac o tragedie udata cu lacrimi multe lipsa unui bidon de tuica. Si se duc langa el si il si intreaba “Iti place ce ti-am luat?” Chiar credeti ca o sa va raspunda? Chiar credeti ca asta conteaza si ca-i mai pasa? Mi se pare ca ma uit la un film prost.
Ah, si revenind la superstitii… Flacara violeta… Nu tre sa-i faci omului nici un nod, ca atrag blesteme. Tre sa acoperi toate oglinzile din casa, sa nu se reflecte sufletu or something. Tre sa ii pui in cosciug pieptane, oglinda, creion, hartie (ca sa poata trimite scrisori de dragoste probabil).
Singura replica decenta pe care am auzit-o toata ziua a fost “Lasa sa se faca curent in casa, sa se aeriseasca. Ce daca se invineteste? Nu il pregatesc de insuratoare!”
Nu am nimic cu om, il iubeam mult, dar toate obiceiurile astea ma termina, pentru ca nu le pot intelege si nu le vad rostu..
Ma izbeste peste ochi adevarul a cat de inapti suntem in a reactiona in fata mortii. Ma izbeste la fel cum m-a izbit si viscolul de afara de dimineata cand am fost sa cumpar loto. Om mai liber si totusi atat de dependent de rutina ca mine n-am mai vazut…
Mi se pare ca visez, mi se pare o gluma proasta cand cu nici o ora inainte sa devina rece stateam cu om la masa. Nu simt nimic. Simt un gol in stomac si greata. Sunt absolut incapabila sa accept sau sa constientizez. Singurul mod in care ma pot manifesta este ca ma enerveaza taica’miu care face pe bocitoarea… Detest bocitoarele, indiferent de circumstante.
Si raman doar intrebarile… Daca ar mai fi stat? Daca n-ar fi plecat singur? De ce noi ne simteam bine in timp ce el a murit singur? De ce nu mi-am luat nici macar la revedere?
Cel mai ironic mi se pare ultimul mail pe care mi l-a trimis azi de dimineata…
“Pentru cei preocupati de o alimentatie sanatoasa, iata ultima noutate in domeniul nutritiei si al sanatatii.
Este o usurare sa aflam adevarul dupa atatea si atatea studii contradictorii despre nutritie.
1. Japonezii consuma foarte putine grasimi si sufera de mai putine atacuri de cord decat romanii.
2. Mexicanii consuma multe grasimi si sufera de mai putine atacuri de cord decat romanii.
3. Chinezii beau foarte putin vin rosu si sufera de mai putine atacuri de cord decat romanii.
4. Italienii beau mult vin rosu si sufera de mai putine atacuri de cord decat romanii.
5. Nemtii beau foarte multa bere, consuma foarte multi carnati si grasimi si sufera de mai putine atacuri de cord decat romanii.
CONCLUZIA: Mancati si beti tot ce vreti !. Se pare ca faptul ca suntem romani este ceea ce ne omoara”
Ma duc sa mai fumez o tigara…
A trecut sesiunea, cu teancuri de cursuri pe care s-a pus praful si cu rezultate mult peste asteptari. Si incep sa-mi gasesc ceva liniste si ceva motivare. Si incep sa ma regasesc. Dar nu-mi fac griji, eu mereu pierd chestii, uit unde le pun si ma agit si intr-un final le gasesc… in cele mai stupide locuri, dar le gasesc Acum sunt intr-o lume cu activitati multe si diverse si idei tembele, gen tort de snitele in forma de castor. Cu multa muzica de relaxare, printre cercei si cerculete de fum de tigara mentolata. Cu cafeaua tare si fara zahar, dar asezonata cu multe zambete sincere, care face diminetile mult mai placute.
P.S. (si fara nici o legatura cu nimic): Jaw-breakers-urile alea de la aparatele din Mall au dus expresia “a ti se face gura punga” to a whoooooole new level! M-am simtit de parca as fi mancat un kil de corcoduse cu zeama de lamaie! Dar de asemenea, episoadele din Ed, Edd and Eddie au capatat un umor mai special
Cea mai naspa stare dintre toate – nu simti nimic, nu vrei nimic, nu ceri nimic, nu astepti nimic, nu faci nimic, nu zici nimic… Iti ocupi mintea cu activitati gen munca, citit si drumuri prin frig (alea sigur iti amortesc complet neuronu). Eviti cafeaua, doar nu risti sa iesi din starea de amorteala. Se intampla des sa ai pase de-astea cand traiesti prin altii. Prost obicei… Tre sa-l tai de pe lista!
Unele lucruri raman neschimbate indiferent cat timp trec peste ele, which is a great comfort for my need for stability. Si am descoperit odata de mult, ca singurul tratament muzical pentru starile mele de nervozitate was just one tune that screamed out more hate than I could ever feel and so Kim got me addicted for some time. Even now, after so many years, I can’t listen to it unless my mood gets too unbearable.
And this morning all the things I found out and felt these past days… they just hit me. I found myself unable to physically get my act together, get out of bed and wear my normal mask. And I feel misjudged and somehow betrayed. But this voice so close to my heart can somehow, at least for the moment, mend some pieces, just enough to get me back on the track.
Lately I’ve been hard to reach
I’ve been too long on my own
Everyone has a private world
Where they can be alone
Are you calling me, are you trying to get through
Are you reaching out for me, and I’m reaching out for you
In my shoes, just to see
What it’s like, to be me
I’ll be you, let’s trade shoes
Just to see what it’d be like to
Feel your pain, you feel mine
Go inside each others mind
Just to see what we find
Looking shit through each others eyes
Pe 31 decembrie n-am facut niciodata socoteala anului care a trecut… Nici nu mi-am facut lista de lucruri pe care imi doresc sa le fac sau un EU catre care tind. Am uitat ultima data cand am avut vasc de Revelion. La dracu, nici anu asta n-am avut ) Si stiu ca am trecut de ceva timp in 2010, dar si eu scriu la postu’ asta de pe 1 ianuarie!
Tot numesc asta primul post dintr-un an nou, care promite multe si bune! Blogul meu imi zambeste, ca-l mai bag in seama din cand in cand.
Am descoperit ca si oamenii pe care ii iubesti cel mai mult te pot dezamagi si ca si tu poti sa ii dezamagesti, chiar fara sa-ti dai seama, dar si ca exista prieteni pentru care timpul si distanta nu conteaza. Am descoperit ca trebuie sa fiti doi pe aceeasi lungime de unda ca “dragostea sa tina de foame”, dar ca de cele mai multe ori ne iubim prea mult mai intai pe noi insine. Si am invatat ca oricat de mult iubesti, exista cazuri in care e mai bine sa spui stop.
Pe de alta parte, mai funny, “blonda a descoperit electricitatea”, invatand ca un cuptor cu microunde nu merge daca nu e bagat in priza! De asemenea am primit azi confirmarea oficiala a faptului ca nu am tinta (desi m-am chinuit sa-i dau in cap lu’ Beavy cu nenumarati bulgari) si ca dupa atata timp e inca minunat sa stau cu ea…
Iar lista de “to do” pe anul asta e lunga… doar traiesc in lumea mea ireala unde totul e posibil, asa ca imi pot dori orice. Vreau sa ma opresc din facut scenarii si din a despica firul in patru, pentru a-mi permite sa traiesc mai mult in prezent. Vreau sa invat sa ma las in mainile cuiva, sa am incredere in mine si in cei din jur, sa nu mai fiu asa impulsiva si bossy. Astea toate depind de mine, iar ce nu… Stiu ca cineva ma are la suflet si are grija de mine, asa ca o sa fie mai usor sa trec peste ce nu merge perfect in lumea mea imaginara.
A venit zapada, pe care atat mi-am dorit-o… A venit cu cadouri (de-alea frumoase, pe care le faci ca sa ii luminezi ziua cuiva sau ca sa transmiti un mesaj, nu cu o ocazie anume, de-alea din suflet) si a venit cu invitatii la bulgareala si la facut oameni de zapada fara nas (cica morcovu e comestibil si nu trebuie irosit). A mai venit cu raceala, cu somaj si evident cu un trafic minunat! )
Io cred ca bucurestenii cand vad ca ninge isi iau masina si pleaca sa se plimbe prin oras ca sa admire peisaju, pentru ca altfel nu imi pot imagina blocajul general care era ieri in mijlocu zilei! Ca sa nu mai zic ca daca stai tu la caldurica, cu nasu sub plapuma si ai frigideru gol ti-ai luat teapa… I-am sunat pe baietii de la Trenta sa-mi aduca si mie o pizza. La adresa respectiva aduc cam in 30 de minute intr-o zi normala, dar am fost informata ca va ajunge in 2 ore. Ok, foame mare, lene mare, ne gasim cu ce sa ne distragem atentia 2 ore… si trec 3… si trec 4… si dupa 4 ore si ceva suna tanti de la Trenta “In legatura cu comanda, acum pleaca inspre dvs. E ok?” Nu, nu e ok! Si am anulat… si am mai stat moarta de foame pana mai pe seara.
Dar imi place sa scot nasu pe geam si sa simt miros de iarna si de frig. Si imi place sa ma astepte mama acasa cu ciorba aburinda si tuica fiarta cu mult piper. Si imi place ca nu sunt singura in toata nebunia asta. Citeam posturi mai vechi de pe blog si mi-au picat ochii pe o dorinta arzatoare pe care mi-am exprimat-o prin iulie… “Vreau sa zambesc cum o fac doar cand evadez in lumea mea”. Acum zambesc…
… “vin sarbatorile, vin sarbatorile” Coca Cola commercial shit.
Si nu stiu daca sa imi para bine ca nu voi vedea ghetute pline cu cadouri in seara asta si voi uita ca sunt singura si voi considera seara asta ca pe o zi oarecare sau sa fiu trista ca s-a dus sentimentul sarbatorilor. I hate being a Grinch, dar nu simt mirosul iernii si al brazilor, nu vreau sa cumpar globulete si beteala, nu vreau cozonac si sarmale, pentru ca totul imi aduce aminte de planuri facute in alta casa si cu un om cu care mai impart doar amintiri.
Mama mereu imi zicea sa imi pregatesc ghetutele ca in seara asta vine Mos Nicolae. Mereu ma intrebam de ce nu vine el vara, ca perioada aia e mai lipsita de sarbatori si cadouri Si imi scoteam toti pantofii, de la cizme, ghete pana la sandale si papuci si vroiam sa gasesc ceva in fiecare. Cel mai dragut a fost cand s-a chinuit “Mosul” sa gaseasca si sa imbrace in celofan un bat suficient de lung incat sa se intinda pe tot sirul meu impresionant de incaltari. Si anul acesta ar fi trebuit sa fie primul an in care mi-as fi dorit sa fiu surprinsa, sa nu ma pregatesc, dar sa gasesc cate ceva dimineata in fiecare pantof care oricum statea aruncat pe holul de la intrare…
E un gol imens cand vin sarbatorile si cel mai drag companion nu mai e. Si ma duc iar cu gandul la Craciunul care se apropie prea repede… La omul cu care impodobeam bradu si mutam ingerasul meu auriu de 100 de ori pana gaseam acel unghi perfect. Un om care poate nu era mare fan al sarbatorilor, dar care vibra si se bucura odata cu mine la fiecare cadou, la fiecare zambet, pentru ca de sarbatori eram ca un copil.
Am descoperit ca oboseala poate nu ma opreste din a intreprinde diverse actiuni, dar imi afecteaza neuronul. Nu mai am cheful, imaginatia si vocabularul pentru a scrie posturi noi ori de cate ori as simti nevoia. De bune, de rele, de de toate si de toti. Imi aduc aminte de perlele pe care le debitam pe vremea LDC… Inca pot sa ma “mandresc” cu faptul ca jumatate din vizitatorii mei sunt cei care ajung de pe google cautand e buna tigaia dry cooker? sau aparate fitness top shop. Si sunteti multi. Just to make it clear: NU! )
Si a scrie era modalitatea prin care imi descarcam toti nervii si toate frustrarile pe tastatura. Acum ar fi fix momentul ala in care ar fi trebui sa pun si trei posturi pe zi, ca oricum altceva nu am in ordinea de zi, sa plang si sa ma dau cu curu de pamant, sa tip si sa iau extraverale. Totusi sunt uimitor de calma si impacata. As vrea sa pot lega niste idei coerente despre starea mea actuala… Io insa sunt brainless, dorm pana si in parc pe banca, alerg veverite si fac o “minunata” impresie mandrindu-ma cu sosetele cu degetele si certandu-ma cu mancarea din farfurie care parca fuge de mine. Per total ma port ca un copil tembel.
As avea totusi nevoie de un concediu. Nu ca sa ma odihnesc, ci ca sa simt ca am timp pentru mine. Mi-ar placea macar pentru o perioada sa nu imi trebuiasca sa dorm, sa am insomnii de care sa ma bucur. Stiu ca suna stupid, dar de ce are ziua doar 24 de ore?
Oamenii obsedati de munca si cu idei predefinite despre viitor ma obosesc si ma deprima. Genul de viata monotona care nu-ti permite o iesire in parc, un film sau un restaurant dupa munca, pentru ca e in timpul saptamanii, pentru ca maine mergem din nou la biroul nostru mic si inghesuit, pentru ca e mai usor sa fi o leguma. Oamenii care au senzatia ca semneaza un contract cu viata, si ca daca renunta la 10-15 ani din viata vor ajunge sa aibe tot ce isi doresc, dar uita ca doar una dintre cele doua parti implicate a semnat contractul. Vesnic stresati, frustrati, obositi, a caror viata s-ar termina daca nu s-ar intampla totul exact cum si-au planuit.
Incepand cu o farama de realitate si continuand cu un vis frumos, pot spune ca si eu mi-as dori sa lucrez doar cand si daca vreau, sa imi pot lua concediu de oricate ori pe an, ca timpul sa-mi permita sa ma mulez mereu pe programul prietenilor si sa-i vad zilnic, dar daca nu e o optiune “reala”, macar o parte din toate vreau sa fac. Vreau sa am zile in care sa lucrez la ce-mi place, sa simt briza de libertate de concediu in cat mai multe weekenduri, sa dau macar telefoane celor de care imi e dor si sa cunosc oameni noi la o bere dupa munca.
Pentru ca this is my life, and it’s ending one minute at a time.
Acum sunt intr-o lume cu activitati multe si diverse si idei tembele, gen tort de snitele in forma de castor. Cu multa muzica de relaxare, printre cercei si cerculete de fum de tigara mentolata. Cu cafeaua tare si fara zahar, dar asezonata cu multe zambete sincere, care face diminetile mult mai placute.
